Despre oameni, nu despre jurnalisti

Oricum as da-o, tot la comportamentul mitocanesc al jurnalistilor ajung. Ma lovesc de el destul de des si, de fiecare data, descopar forme noi ale nesimtirii, ale senzatiei ca totul li se cuvine.

Recent, am realizat insa ca sunt total gresit sa-mi spun in barba, in acele momente: “Ce ziarist de cacat”. Pentru ca acest comportament nu are de-a face cu jurnalismul. Ci cu omul. El nu este un jurnalist lipsit de educatie si bun-simt, ci un om care are mari carente la capitolele respective.

Am intalnit ziaristi care insistau ca niste nebuni sa le aranjez diverse intalniri sau interviuri, pentru ca in ultimul moment sa-mi spuna ca nu mai ajung, pentru ca e ceva mai important in alta parte. Iar asta dupa ce pierdeam o gramada de timp cu munca de lamurire (vis-a-vis de cei care urmau sa acorde interviul) si cu pregatirea materialelor. Cum poti sa zici asa ceva? Ca sunt mai putin important, ca nu merit timpul tau? Cat de needucat poti fi?

M-am lovit de ziaristi care au decis sa “mi-o traga” dupa ce le oferisem informatii delicate, rugandu-i sa nu publice, ele fiind destinate doar pentru o mai buna intelegere a situatiei.

Am fost acuzat ca nu le ofer informatii pe care le puteau gasi, cu ceva munca, pe internet. Culmea e ca nici macar nu depindea de mine adunarea acelor informatii, pentru a le oferi rapid. Explicatiile… bineinteles… inutile.

Exista si o alta categorie de jurnalisti. Aceia care nu inteleg nimic din domeniul pe care il acopera dar care incep cu titluri de genul “Compania X isi bate joc de clienti”. Asa au invatat ei ca se face presa. Ca trebuie doar un titlu de tabloid pentru a fi jurnalist. Sa va mai spun ca aceste materiale au aparut dupa ce le-am facilitat intalnirea cu persoane ce le-au explicat foarte clar ca situatia sta exact pe dos? Ca la acele intalniri imi era rusine mie, cand vedeam cat de ignorant/a era? Apoi s-a vazut el jurnalist si a dat textul vietii lui.

Sau ce sa mai zic de cei care, cu o aroganta si un tupeu iesit din comun, ma atentioneaza ca eu, in prostia mea, habar nu am ce inseamna sa fi jurnalist si ca ei au nevoie de informatii pe loc? Cat sa le explic ca poate nu se pot obtine pe loc nici daca le cere Papa? Sau sa-i mai intreb daca au auzit vreodata de stabilirea unei relatii, bazata pe incredere si returnarea favorurilor, in urma careia sa primeasca acele informatii ceva mai repede decat de obicei? Asta daca tot se da experimentat si cunoscator.

Exista si cazuri, nu putine, in care isi permit sa nu publice un interviu pe care tot ei l-au solicitat. Pentru ca ei sa poata sta fata in fata cu persoana respectiva, din top management, respectivul si-a schimbat programul in functie de stimabilul jurnalist, altii au adunat date, punandu-se in miscare poate chiar si 10 oameni pentru a-i oferi informatiile corecte. La sfarsit, iti spune tovaraseste, la ureche: “De cacat interviul, nu am ce sa fac cu el”. Asta in cel mai fericit caz. Pentru ca exista si situatia in care pur si simplu nu-l publica dupa ce iti promite ca va aparea in editia de maine, cel mai tarziu poimaine.

Apropo, credeti ca dupa ce fac toate lucrurile enumerate mai sus au vreo greata in a te suna din nou, cerandu-ti diverse lucruri? Gresit. Te suna de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Si asta pentru ca traiesc cu acea senzatie ca totul li se cuvine si ca ei sunt miezul din dodoasca. Ideea este ca intalnesti acest gen de oameni peste tot, nu doar in presa. Si de accea cred ca este gresit din partea mea sa-i numesc ziaristi de rahat. Sunt doar oameni de rahat “pusi in valoare” de specificul acestei meserii.